Dupa o ora de somn, ma trezec timpit de cap si cu dureri in piept, de-mi venea s-o iau pe peretii cu presuri. Panicat, il trezesc pe Dan “Bai, asta ne-a otravit”. Raspunsul a venit promt “A otravit-o pe ma-ta. Bea apa, e de la sarea de-aseara” si s-a culcat la loc. Ma duc la caldare si beau pina-mi dau flotorul peste cap. Dar na, sarea cere sacrificii. Cert e ca in cinci minute nu mai aveam nici pe dracu. Adica aveam, ca acum ma dureau conductele-n burta de cita apa turnasem in ele.
Reusesc sa adorm, pret de-o alta ora, timp in care apa-si facuse drum pina-n vezica, umplind-o la refuz. ”Aoleu, unde dracu ma stropesc?” Nici de rabdat nu era chip, asa ca mai pe pitici, ies afara unde sunt intimpinat de ciinele gazdei, care in semn de inalta pretuire, se apuca sa se gudure printre picioarele mele. “Stai javra, ai viermi in cur? Poate ma pis pe tine?” Deja nu se mai putea ajunge pina-n fundu’ curtii, din cauza presiunii si a beznei. E si atunci, abandonind pudoarea si bunele maniere am pus-o direct pe straturile de muscate. Ma simteam descatusat si nici nu-mi mai pasa ca Azorica dantuia, ca proasta, prin jetul dedicat inflorescentelor. Dupa ce l-am facut leoarca, m-am retras, usor ca fulgul, sa-mi continui somnul. Dar vai, nenorocita de vezica se pare ca dormea dupa alt fus orar, caci mi-a mai intrerupt, in mod brutal, inca de vreo doua ori, somnul meu cu somni si stiuci. Astfel, am fost in masura sa completez dusul administrat lui Azor, caruia apa termala se pare ca-i facea bine la reomatisme.
Se crapa de ziua. Reusesc sa deschid ochii in boscorodelile lui Dan care era deja echipat. Imi beau in fuga borsul de peste, tavalit prin cafea, si plecam, nu inainte de-a mai lua, inca odata, grinda de la intrare in cap. El pe o carare, eu pe mai multe, timpit fiind de nesomn si de grinda. Iar ajungem la locul cu pricina si iar isi baga rima la scaldat. Eu trec din nou in posesia linguritei si incep lansarile. Si dai, si dai, si da-i in gitu ma-sii de pesti, ca prea sunt nenorociti, pina la urma! Pai lingurita aia arata de-as fi pus-o in tigaie la prajit, numai labele de submersibili o ignorau. Ce-or fi vrut sa le dau sa suga? Si daca nu i-as fi vazut, as mai zice, dar dihaniile dracu colcaiau, scotindu-si spinarile din apa si pe noi din minti si din rabdari.
Incepea deja sa se insereze si noi, peste, canci. E si atunci, mi-am propus sa le arat ce inseamna “bataia pestelui”. Am strins frumusel o gramada de cataroaie, si am inceput sa-i iau la pietre pe sugatori, ignorind pasaju’ ala din Biblie, care prevede clar cine are dreptul sa puna mina pe piatra si cine nu. Dupa ce m-am linistit de nu-mi mai simteam umarul, neobisnuit fiind cu astfel de miscari, am plecat usor pe cararile pe care venisem si cu aceiasi traista goala. Aratam de parca veneam de la funeralii, nu de la pescuit. De uscaturile de pe fringhie nu m-am mai atins, asa ca i-am mai tras o mamaliga cu un fel de boritura de catel, pe care gazda ne-a servit-o de tocanita. Nici acum nu-s convins ca nu fusese pregatita de Azor, doar ca sa se razbune.
A doua zi, pe la prinz, trebuia sa luam autobuzul, ala in care praful era mai gros decit pe drum, care sa ne duca la gara lu’ peste prajit. Dar Dan, al carui orgoliu era grav avariat, zice „bai, numai din cauza ta n-am prins nimic, mi-ai purtat ghinion, sa te fut!” Asta, in cazul lui, devenise de fapt un laitmotiv. Asa ca i-am replicat si eu „ti-am purtat-o pe ma-ta-n lanseta, nu vezi c-ai dat in mintea pestilor, dobitocule?” „Ma duc sa mai incerc, dar singur” zice, sperind ca in felul asta va scapa de blestem. „Du-te, campionule, poate rima de azi va avea mai mult noroc in valurile Dunarii. Si daca-l intilnesti pe Ivanovich, saluta-l din partea mea”
In concluzie s-a dus singur, pentru fo citeva ore, s-o puna de vrun monstru. Eu am ramas cu boala aia de gazda, cu fata ei de guvid uscat, si pina s-a intors asta, pe la unspe, ne-am facut zdrente, si eu si ea, cu vodka pe care i-o adusesem. Dupa atita vodka, deja incepuse sa-mi fie simpatica.
Evident ca Danut prinsese fix maciuca, asa ca a extrapolat textul cu ghinionul zicind ca ghinionul se pune chiar daca eu am ramas la „tabara”. “Bai proasta pulii, da’ ce-oi vrea, sa fug din tara ca sa prinzi si tu un caras? Ia-l pe-al meu, dar sa nu te mai aud vaicarindu-te ca fata mare la primul ciclu?” Gazda a ris, el, nu. Carasu nu l-a vrut, dar s-a linistit intrucitva pina cind l-am intrebat, aratind spre mumiile alea de hamsi pe care i le daduse „guvida” pentru a-i compensa ghinionul, „auzi ba, da’ monstrii astia pe care i-ai pescuit de pe sfoara, cum cacat ii transportam, ca ne trebuie frigorifica?” Nu stiu de ce, dar n-a gustat gluma, desi gazda incepuse sa se tavaleasca pe presuri. Din acel moment, a tacut ca pestele pina-n Bucuresti. Sucker!
VatiClanul Papei 