Nu e peste cum e porcu

Ieri i-am avut la masa pe vecinii din Florida. Cei care ne-au dat brinci spre Sunshine State. Asa caci, avind un bulan de miel care se congelatorea cam de la Paste, l-am propus cuptorului spre rumenire. Si pot spune ca dupa 24 de ore de marinat in ulei, sare, piper, boia, usturoi, cimbru si rozmarin si alte 4 ore in cuptor, membrul posterior a iesit de sa te lingi pe bot. Poate si pentru ca nu mincam miel toata ziua buna ziua, dar sincer, acel bulan ne-a dat papilele cu roatele-n sus.

Zic totusi sa trecem la cuprins si sa vedem care-i treaba cu porcu. Pai ei au spus ca ne vor ar aduce sushi, in deschidere. Iar eu, pentru a extinde deschiderea, am trintit un tuna tartar. Tartar pe care l-am mai prezentat si in trecut, dar de data asta l-am realizat putin diferit.

In primul rind am imbunatatit gustul, dar din pacate in detrimentul aspectului. Si io-te de ce. M-a pus dracu sa ma iau dupa niste labe de japonezi si am marinat tuna pentru fo 10 minute in soya sos, sesame sos, zema de lime si ginger, ceea ce i-a dat un gust sofisticat, dar i-a futut aspectul. Adica rubiniul ala, stralucitor si apetisant, a devenit in citeva minute un cacaniu mat si respingator, dar mult mai bun ca gust. In fine, asta e si n-o sa se mai repete.

La baza cupei am bagat un piure de avocado cu ridiche taiata marunt, cilantro si lime. Si ca sa vedeti inventie, in loc de maioneza am bagat un galbenus de ou, ca la tartar-ul de vaca, care i-a mai dres din aspect si un bacon stipe, cumptorizat in prealabil. Mai lipseste o crenguta de cilantro linga bacon, dar la cite sa ma mai gindesc si eu, in viteza cu care le asamblez?

Si poate ca unii vor spune ca cir, ca mir, dar combinatia a fost neasteptat de reusita, in gura. Parole!

Ce mi-e Cannes, ce mi-e Can-Can?

Festivalul de la Cannes s-a transformat intr-un can-can desuet, de periferie. Comedia absurda nu are frontiere. Festivalul si-a deschis portile cu un scurt metraj penibil. De fapt e vorba de actualul Hopa-Mitica al politicii internationale, Jele, care le-a tinut un discurs zecilor de drogati, depravati si operati, transformind, din start, Festivalul intr-o parodie de prost gust.

Intreaga pleava a cinematografiei universale a ascultat cu sufletul la gura si cu creierii inecati in alcool si droguri, scurtmetrajul in care tinarul dictator blama dictatura. Dar pentru a elimina ambiguitatea, trebuie spus ca birlicul nu-si blama propria dictatura, ci pe-a celor care absentau. Delegatia cinematografiei ruse fiind interzisa (cum altfel?) la acest Festival al Penibilului Cinematografiei Mondiale.

Totusi, daca e sa dam si noi in dementa acestor intoxicati, as spune ca era normal sa se intimple asa, intrucit, dupa cum transmit pescarusii Mediteranei, cinemafiotii cinemafiei mondiale au ajuns la concluzia ca actorii si cineastii rusi au regizat, organizat si efectuat invadarea Ukrainei, punind in scena crime impotriva umanitatii … ukrainiene. Si ca inginerii de sunet i-au naucit cu ultrasunete pe vest-europeni care incearca din rasputeri sa completeze recuzita ukrainiana greu avariata de bombardamentele cinematografiei ruse, pentru ca nu cumva sa cada cortina peste minunatie de razbel. Si de aceea Jele, maidanistul, cel distribuit de americani in rolul principal, a decis sa manince acelasi cacat, pe care-l mincase si-n scurtmetrajele transmise Parlamentelor Lumii. Parlamente pline de prostituati si prostituate. Ma refer, evident, la prostitutia morala.

Cum spuneam intr-o interventie precedenta, Jele a ajuns de risul curului, iar Ukraina de risul internetului. Cine o arde pe „what’s app” a vazut imaginea cu un flescait ukrainian inconjurat de culturisti. Comentariul fiind ” Concurentul ukrainian a cistigat titlul de Mr. Olympia”. Alta spune ca la mondialele de inot a cistigat un ukrainian care cazuse din neatentie in bazin. O alta referitoare la campionatul mondial de fotbal la care campioana a iesit, inca de pe acum, Ukraina, ea fiind si singura participanta. Sau Eurovision-ul, care a fost cistigat de formatia de pe locul doi, Ukraina. Ooops! asta nu mai e la misto, e pe bune. Si tot asa, ca nu le tin nici eu minte chiar pe toate.

Asa ca asta au realizat idiotii cu politica lor distorsionata si maladiva. In loc ca lumea sa deplinga soarta ukrainienilor de rind care nu au nicio vina (probabil), fac misto si-i batjocoresc din cauza penibilului in care tarile NATO au aruncat aceasta tara si acest popor.

Am spus „probabil” pentru ca aici, in fieful dictaturii mascate, vezi multe masini cu steagul Ukrainei filfiind in vint. Dar nu am vazut nici macar o masina cu steagul rusesc. Cum asa? Oare Rusia nu are nicio sustinere din partea rusilor de pe aici si a altora care mai cunosc ceva istorie si ceva realitati inconjuratoare? Ca din citi cunosc eu si la cite comentarii vad on line, nimeni nu-i de partea NATO si a lui Jele, in acest conflict fraticid. Da, dar oamenii cu bun simt si scaun la cap prefera sa-si vada de treaba si sa nu-i provoace pe provocatorii ukrainieni care actioneaza instinctiv si pe care-i doare-n pix de opinia altora, fiind oricind gata sa sara la bataie. Eu, prin diferite complexe de imprejurari, am cunoscut citiva canadieni-ukrainieni si, sincer, ma bucur ca n-am cunoscut mai multi.

Acum, din cite inteleg, Biden, chiar daca e brain dead, a dat ordin presei sa nu mai tot traga-n rusi si s-o lase mai moale cu slavirea Ukrainei. Normal. Se apropie alegerile parlamentare si pentru a preintimpina o muie catastrofala incearca sa cada-n picioare din povestea razbelului. Nu in cap, ca de pe bicicleta. De fapt problema nu e ca ar putea sa evite muia, dar sa nu si-o ia pina-n esofag, asa cum se preconizeaza. Si din acest motiv incearca sa se dea pompier dupa ce a dat foc casei. Cu toate astea, Biden are nevoie de acest razboi ca mexicanii de tequila. Si asta ca sa distraga atentia electoratului de la celelalte dezastre pe care le-a produs Americii, intr-un an si jumatate. In fine, astuia n-ai ce sa-i mai faci, e dobitoc si dus cu capul, dar vad ca si coalitia se cam duce pulii de suflet. Ca dupa ce Macroul cu strungareata, Draga nenii de Italia, Shutzul de buzunare si al nostru Malai Mare au tulit-o din Kiev, a aparut val-virtej Matura Blonda. Oare de ce? Adica de ce n-a venit si Boris in acelasi timp cu ceilalti tovarasi? Aaa, ca nu mai e parte din UE! Din UE, nu, dar e parte din NATO, ca toti ceilalti. Si de ce s-a dus pe neanuntatelea? S-a dus doar sa-i dea carti Jelitului? Haida-de! Chestia e ca Matura, ca si Mortu, are nevoie ca razboiul sa continue. Pe cind celelalte capetenii UE s-au dus sa-i jure Jelitului ca-l baga-n Uniune cu conditia sa cada la pace cu Putinica. Poate ca mi se pare doar mie, dar balabustrele vest-europene au cam inceput sa traga in directii diferite, vazind in cita-i cacatul s-au scufundat de unii singuri. Si asta numai din ura viscerala pe care o poarta Rusiei Putiniste si a vasalitatii fata de Casa Alba.

Si o spun ca sa se stie, dac-as fi ukrainian, i-as improsca cu toate zoaiele verbale de care sunt in stare pe nemernicii care au planuit si provocat acest razboi si care il intretin pe mai departe. In fond mor ukrainieni si rusi, nu americani si euroatlantici, dupa cum spunea Rutte, vaca Tarilor de Jos. A propos, asta chiar are nume de vaca.

Dar cum nu sunt nici ukrainian si nici actor, nu-mi ramine decit sa latru la luna. Ham-ham!

Bye, bye golf! Welcome pool!

Ce am planuit, s-a intimplat. Cu stres, cu nervi, cu peri albi si negocieri care pareau interminabile, dar care s-au terminat cu bine. Cum spun, a fost un fel de F1 in Azerbaijean. Un „traseu” plin de denivelari intr-o masina fara amortizoare care-ti fute toate vertebrele. In cazul meu coloana n-a avut de suferit, dar creierii-mi stateau sa explodeze. N-au explodat, spre norocul meu, dar am asa un sentiment ca am devenit o specie de Fat Frumos … pe invers. Adica am imbatrinit in doua saptamini cit altii in doi ani. Si asta pentru ca am aplicat acelasi principiu: „cine nu risca, nu cistiga” Principiu care te poate ingropa, daca nu-ti suride norocul.

Riscul mare e cind pui carul inaintea boilor. Adica cumperi inainte sa vinzi. Si asta a fost motivul stresului. Si nu al unuia oarecare. Dar pe de alta parte, daca nu pui mina pe oportunitate atunci cind apare, e posibil sa nu te mai intilnesti cu ea. Asa ca atunci cind apare, fortezi norocul, citeodata, riscind al dracului de mult. Sau te faci ca ploua, ignorind oportunitatea, asteptind ca norocul sa te trezeasca cind iti vine tie bine. A doua varianta e mai linistita si fara palpitatii, cu mentiunea ca norocul e posibil sa nu te mai viziteze si atunci, multi dau vina pe ghinion.

In fine, bla-bla-bla-uri fara valoare. Fiecare actioneaza dupa cum ii dicteaza judecata. Noua asa ne lucreaza mintea de cind suntem impreuna si n-am regretat, desi nu totdeauna a iesit exact asa cum planuisem. Ce ma bucura cel mai mult e ca am prins un Open in casa actuala si am putut sa vad pe viu jucatori pe care, altfel, ii vezi doar la televizor. E adevarat ca nu e mare rahat sa platesti $100 si ceva pentru o zi de concurs, dar cine draci se duce la dracu cu carti sa-l vada pe McIlroy, Finau si golful lor? Asa, privindu-l de pe terasa proprie, impreuna cu prieteni, bere, muzica si chiken wings, e mult mai placut.

Pe linga placerea turneului in sine, e o experienta incredibila sa vezi cam cita munca si ce cheltuiala presupune o astfel de competitie. Este incredibil cit s-a construit pe terenul de golf in vederea acestui eveniment. Si totul va disparea in saptamina urmatoare. Plus faptul ca sunt vreo 20 de masinarii care lucreaza de cind se termina ziua de concurs si pina a doua zi pentru a reamenaja terenul. Este o munca titanica si pe multi bani. E totusi adevarat ca estimarea de 20000 de spectatori/zi ar insemna 8 mil doar din bilete, dar mai sunt reclame, teviziuni si alte alea care te fac sa intelegi mai bine rostul investitiei facute. Asa ca, daca decideti sa urmariti vreun turneu de golf, desi nu cred, sa stiti ca toate tribunele, corturile, tabelele de marcaj, wc-uri portabile, securitate si alte logistici sunt acolo pentru patru zile, cit tine evenimentul.

Dar din august trecem la alte placeri, reduse in dimensiuni si de natura mult mai … lichida.

Causa

Nu e nicio greseala de tipar, ca nu e vorba de vreo cauza anume. De fapt e ceva mult mai simplu ca notiune si mai complicat ca produs.

Ati fost vreodata in Peru? Nu? Nici eu si nici n-o sa ma duc vreodata. Ii dau dracu cu Machu Pichu lor cu tot, ca nu stiu cum se face, dar toate vestigiile vechilor civilizatii s-au inghesuit numai prin lumea a 3-a. Lume la care o sa ajunga si lumea 1-a, in curind, daca nu vor avea de gind sa moara descreieratii care o conduc.

Deci la Peru n-ati fost. Bun, dar de haleala peruana va pasa? Nici de aia? Pai bine faceti. Ca mie mi-a pasat si n-as spune ca mi-a parut foarte bine. Nu mi-a parut bine pentru ca e munca multa si satisfactii relative. E si asta e momentul istorisirii in care intra in scena „causa”. Asta e un cilindru din cam ce va trece prin cap, dar cu piure de cartofi. Ce mi-a trecut mie, n-a fost rau, dar putea sa fie mai bine. Si aici nu ma refer la aspect, care mi se pare reusit, ci la gust, care nu exceleaza.

Unii vor spune ca nu ma pricep, ca realitatea e ca n-am habar de culinareala peruana, dar cum l-am fabricat dupa o reteta originara din inima Anzilor, e clar ca n-aveam cum sa dau gres. Anyway, cred ca a fost prea mult piure de cartof, asa ca daca ma voi mai incumeta vreodata, voi baga condimente sa-mi placa si mai putin cartof.

Io-te si reteta. La baza si in top am pus cite o felie de sfecla coapta. Si incepind de jos, piure de cartofi cu sos de amarillo (o specie de ardei), sare, piper, ulei si lime. Nema unt, nema lapte. Apoi am bagat un strat de salata de pui cu maioneza si selery. Apoi iar piure. Un strat de avocado cu sare si lime. Iar piure si a doua felie de sfecla rosie. In top am pus ou fiert si ceva verdeata, la misto. Si dupa cum se vede, cilindrul l-am imprejmuit cu salata de arugula.

Cam asta e si pe viitor ma voi stradui sa mai lucrez la gust si la proportii, pentru ca gustul si proportiile peruane mi s-au parut cam off, sau of, of, of!