Ieri sa-mplinit un an. Un an de boala. Si asta dupa alti 13 de suferinta. Dar na, asta e cind te maninca-n cur. Si pe mine, dupa cum s-a vazut, m-a cam mincat. Si poate ca as regreta, dar tinind cont ca in afara de timp, n-am pierdut nimic altceva, consider ca e totusi bine. Pina si timpul de care vorbeam, fiind pierdut cu tiriita, nu se pune. Evident ca daca l-as cumula, atunci cred ca nici perfuziile nu m-ar mai ajuta sa-mi revin.
Voi spune, ca sa nu se inteleaga ca tin socoteala, ca aniversarea mi-a comunicat-o wp. Ei au avut grija sa ma felicite pentru anul incheiat pe care l-a implinit blogul de fata. Un an si 80 de posturi, incluzindu-l pe cel de fata. Si poate c-ar fi putut fi mai multe, dar la ce folos? Pentru ca dialogurile la care cindva nu mai pridideam s-au redus la zero. Iar zero, in acceptiunea mea, e echivalentul lui „nimic”. Ca am capatat oarece aprecieri, recunosc, dar asta inseamna ca acele doua, trei, cinci persoane impartasesc logica si discernamintul meu in anumite privinte. Hai, poate si modul in care mi-am expus gindurile, nu stiu ca din cauza lipsei de cuvinte nu reusesc sa imi dau bine seama. Dar la modul general vorbind, aceasta boala arata ca o pierdere de timp, in ceea ce ma priveste. Arata, dar tinind cont ca oricum erau timpi morti, consider ca i-am readus la viata. Si cum asta e cam singura viata pe care o pot crea de unul singur, se cheama ca sunt si eu fo specie de creator. Pai, nu?
Recunosc, totusi, ca dialogurile, conversatiile, chiar si polemicile exercitau o atractie mult mai mare decit linistea de mormint in care s-a scufundat creatia mea. Dar nu contest ca uneori si linistea-si are rostul ei.
Asa ca ce as putea sa-i urez eu acestui blog, la aniversare, ca sa nu sune prea indraznet? „Multe succese tacute!”? Mmm…da. Nu cred ca suna rau. Well, nici cine stie ce vesel nu suna, dar realistic vorbind, cred ca urarea ii vine turnata. Cum sa spun ca sa ma fac mai bine inteles? Cam ca un prezervativ undersized. Da, exact asa.
VatiClanul Papei 