Valurile Dunarii 2

Dupa o ora de somn, ma trezec timpit de cap si cu dureri in piept, de-mi venea s-o iau pe peretii cu presuri. Panicat, il trezesc pe Dan “Bai, asta ne-a otravit”. Raspunsul a venit promt “A otravit-o pe ma-ta. Bea apa, e de la sarea de-aseara” si s-a culcat la loc. Ma duc la caldare si beau pina-mi dau flotorul peste cap. Dar na, sarea cere sacrificii. Cert e ca in cinci minute nu mai aveam nici pe dracu. Adica aveam, ca acum ma dureau conductele-n burta de cita apa turnasem in ele. 

Reusesc sa adorm, pret de-o alta ora, timp in care apa-si facuse drum pina-n vezica, umplind-o la refuz.  ”Aoleu, unde dracu ma stropesc?” Nici de rabdat nu era chip, asa ca mai pe pitici, ies afara unde sunt intimpinat de ciinele gazdei, care in semn de inalta pretuire, se apuca sa se gudure printre picioarele mele. “Stai javra, ai viermi in cur? Poate ma pis pe tine?” Deja nu se mai putea ajunge pina-n fundu’ curtii, din cauza presiunii si a beznei. E si atunci, abandonind pudoarea si bunele maniere am pus-o direct pe straturile de muscate. Ma simteam descatusat si nici nu-mi mai pasa ca Azorica dantuia, ca proasta, prin jetul dedicat inflorescentelor. Dupa ce l-am facut leoarca, m-am retras, usor ca fulgul, sa-mi continui somnul. Dar vai, nenorocita de vezica se pare ca dormea dupa alt fus orar, caci mi-a mai intrerupt, in mod brutal, inca de vreo doua ori, somnul meu cu somni si stiuci. Astfel, am fost in masura sa completez dusul administrat lui Azor, caruia apa termala se pare ca-i facea bine la reomatisme.

Se crapa de ziua. Reusesc sa deschid ochii in boscorodelile lui Dan care era deja echipat. Imi beau in fuga borsul de peste, tavalit prin cafea, si plecam, nu inainte de-a mai lua, inca odata, grinda de la intrare in cap. El pe o carare, eu pe mai multe, timpit fiind de nesomn si de grinda. Iar ajungem la locul cu pricina si iar isi baga rima la scaldat. Eu trec din nou in posesia linguritei si incep lansarile. Si dai, si dai, si da-i in gitu ma-sii de pesti, ca prea sunt nenorociti, pina la urma! Pai lingurita aia arata de-as fi pus-o in tigaie la prajit, numai labele de submersibili o ignorau. Ce-or fi vrut sa le dau sa suga? Si daca nu i-as fi vazut, as mai zice, dar dihaniile dracu colcaiau, scotindu-si spinarile din apa si pe noi din minti si din rabdari.

Incepea deja sa se insereze si noi, peste, canci. E si atunci, mi-am propus sa le arat ce inseamna “bataia pestelui”. Am strins frumusel o gramada de cataroaie, si am inceput sa-i iau la pietre pe sugatori, ignorind pasaju’ ala din Biblie, care prevede clar cine are dreptul sa puna mina pe piatra si cine nu. Dupa ce m-am linistit de nu-mi mai simteam umarul, neobisnuit fiind cu astfel de miscari, am plecat usor pe cararile pe care venisem si cu aceiasi traista goala. Aratam de parca veneam de la funeralii, nu de la pescuit. De uscaturile de pe fringhie nu m-am mai atins, asa ca i-am mai tras o mamaliga cu un fel de boritura de catel, pe care gazda ne-a servit-o de tocanita. Nici acum nu-s convins ca nu fusese pregatita de Azor, doar ca sa se razbune.

A doua zi,  pe la prinz, trebuia sa luam autobuzul, ala in care praful era mai gros decit pe drum, care sa ne duca la gara lu’ peste prajit. Dar Dan, al carui orgoliu era grav avariat, zice „bai, numai din cauza ta n-am prins nimic, mi-ai purtat ghinion, sa te fut!” Asta, in cazul lui, devenise de fapt un laitmotiv. Asa ca i-am replicat si eu „ti-am purtat-o pe ma-ta-n lanseta, nu vezi c-ai dat in mintea pestilor, dobitocule?”  „Ma duc sa mai incerc, dar singur” zice, sperind ca in felul asta va scapa de blestem. „Du-te, campionule, poate rima de azi va avea mai mult noroc in valurile Dunarii. Si daca-l intilnesti pe Ivanovich, saluta-l din partea mea”

In concluzie s-a dus singur, pentru fo citeva ore, s-o puna de vrun monstru. Eu am ramas cu boala aia de gazda, cu fata ei de guvid uscat, si pina s-a intors asta, pe la unspe, ne-am facut zdrente, si eu si ea, cu vodka pe care i-o adusesem. Dupa atita vodka, deja incepuse sa-mi fie simpatica.

Evident ca Danut prinsese fix maciuca, asa ca a extrapolat textul cu ghinionul zicind ca  ghinionul se pune chiar daca eu am ramas la „tabara”. “Bai proasta pulii, da’ ce-oi vrea, sa fug din tara ca sa prinzi si tu un caras? Ia-l pe-al meu, dar sa nu te mai aud vaicarindu-te ca fata mare la primul ciclu?” Gazda a ris, el, nu. Carasu nu l-a vrut, dar s-a linistit intrucitva pina cind l-am intrebat, aratind spre mumiile alea de hamsi pe care i le daduse „guvida” pentru a-i compensa ghinionul, „auzi ba, da’ monstrii astia pe care i-ai pescuit de pe sfoara, cum cacat ii transportam, ca ne trebuie frigorifica?” Nu stiu de ce, dar n-a gustat gluma, desi gazda incepuse sa se tavaleasca pe presuri. Din acel moment, a tacut ca pestele pina-n Bucuresti. Sucker!

Valurile Dunarii 1

“Nu vin bai la discoteca, azi e zi de canasta”. Inchid telefonul si-o zbughesc pe usa, ca eram intirziat. Perechea mea, Dan, ma astepta in spume si cind m-a vazut, a explodat ca o sticla de sampanie agitata. Nu era baiat rau, dar avea si el scurtcircuitele lui, ca noi toti, dealtfel. Stiu ca “perechea” v-a dus cu gindul la o imperechere dosnica si josnica, dar nu de asta era vorba. Jucam impreuna canasta pe bani si ne intelegeam destul de bine. Binele asta presupunea si ceva dumnezei, morti si organe genitale, dulcegarii cu care ne gratulam reciproc cind calcam in stracini si dadeam “pachetul”. Canasta pe care o jucam noi, era cu trei perechi de carti si era mult mai palpitanta decit cea traditionala. Asta, pe linga faptul c-o jucam numai pe bani.

In fine, reuseste cu greu sa-si repuna circuitul in stare de functionare si ne indreptam spre locul faptei, de la care plecam cu vreo cinci sute cistig. Sigur ca ne-am si pizduit putin in timpul jocului, dar vezi ca si pizduielile astea isi aveau rostul lor, ne motivau. E si uite asa satisfacuti cum eram, incep a ne veni idei. “Ce-ar fi sa-i futem un pescuit?” Eu, care la viata mea, numai pescuit nu futusem, zic, “sigur ba, de ce nu?”. Dar mai tirziu am aflat ca pescuitul nu va avea loc la Strandul Studentesc, ci pe unde si-a-ntarcat dracu copiii. “Pai de ce bai, nesanatosule, tocmai acolo?” “De ce, de ne ce. Pen-ca acolo si aerul miroase-a peste. D-aia!” Avea asta, asa un talent de-a ma convinge, fi-i-ar biocurentii-ai dracu, ca sa mor de nu ma baga citeodata la idei.

A doua zi ma trezesc la trei dimineata, ca aia care prezinta stirile de la ora sase. Ne-ntilnim in gara si mai sa nu-l recunosc. Asta numai in ochi nu-si atirnase ceva, in rest era ca pomul de Craciun. Luam trenul. Un junghi de personal cu care ajungem in multe ore la Cernavoda, de unde nu mai stiu ce draci am luat si iar am luat, pina am ajuns in mortii ma-sii. Nici vagauna aia de sat nu mai stiu cum se numea, dar am bagat de seama ca era cunoscuta in lumea pescarilor.

Evident ca se facuse deja noapte, cind reusim sa batem la o poarta, cu gura, acompaniati de latraturile inversunate ale prietenilor omului, care numai a prieteni nu ne sunau in urechi. In fine, Dan se cunostea cu gazda si dupa ce i-am donat ratia de vodka, am fost primiti intr-o casa unde dupa ce am dat cu capul de pragul de sus de m-a secat la ficati, am cazut ca lemnul pe-o chestie careia-i spuneau pat si care era la fel de tare, ca pragul de care tocmai ma lovisem. Si daca tot suntem la capitolul, cherestea, sa mai spun ca tot ca lemnul m-am si trezit a doua zi, intr-un miros imputit de vodka si peste, de m-a luat debordatul si-am iesit din casa ca sa nu-i fac gazdei vreo bucurie pe cirpele intinse cu grija pe podea. Cirpe multe si la fel cu cele de pe jos, erau insirate si pe pereti, ca nici nu stiai pe unde s-o iei. Eu am luat-o pe alea de pe jos, dar dupa vreo doua zile, cind Dan se urca pe pereti de oftica, mi-am dat seama ca si alea atirnate isi aveau rostul lor.

Mai apoi, cu chiu cu vai, reusesc sa dau pe git o cafea care avea un pronuntat gust de biban. Cred ca daca-mi dadea si-un ardei iute la ea, n-as fi refuzat. In graba, mai apucam c-o mina o bucata de mamaliga rece si ceva brinza si plini de-o incredere nefondata, plecam in mare viteza ca nu cumva sa pierdem “bataia pestelui”, bataie pe care aveam sa i-o administrez eu, dar a doua zi.

E si uite asa, mai cu brinza, mai cu mamaliga, ajungem la locul macelului. Va spun sincer, ma simteam ca un Huckleberry Finn reactualizat, printre salciile de pe malul apei. “Bai, tu dai la lingurita si eu, la stationara” Am acceptat, nestiind ce draci vorbeste ala si ce vrea de la mine cu tacimurile lui. Mi-a explicat el cam cum si ce trebuia sa fac si m-a lasat de capul meu, ducindu-se amonte, vreo treizeci de metrii, ca sa nu-i sperii pestii. La prima aruncare, am pus ligurita, frumusel, tocmai sus in craci, de unde cred ca s-a mai dat jos cind a cazut craca. Evident ca Dan a facut din nou spume la orificiu, ca detergentii vest europeni, bagindu-si-o-n toti pestii, inclusiv in cei rapitori si blestemind cu patima initiativa de-a ma lua cu el la pescuit.

Dupa vreo ora reusim sa ne linistim. Mai mult el, ca eu incepusem sa fac scurta la mina de atita aruncat si mulinat. Cert e ca pina seara, singurele capturi au fost cracile mele de dimineata.  Catraniti, stringem catrafusele si ne intoarcem la casa cu presuri, avind vie in suflet speranta ca a doua zi o vom pune de-o saramura. Gazda, cind ne vede venind cu traista goala, ne trinteste un castron cu hamsii sarate si prafuite, scoase proaspat de pe sfoara si ne baga si-o mamaliga, de ne-am facut cimpoi. In zece minute am stins saraturile alea si-am dat pe git si vreo doua pahare cu vodka.

„Hai noapte buna!”

„Sa ma fut!”

„Bine, dar sa nu-i stropesti presurile!”