Povesti nemuritoare. Oare? (6)

Marea si Litoralul ei nu se rezumau doar la gagici, babardeli si nopti cistigate. Nu tata, mai era munca si odata cu ea, limbile. Limbi straine, nu sexismele care-ti strabat involuntar mintea, producindu-ti fiori spinali. De exemplu „wollen sie wechseln?” si „gehen wir heute abend in mein zimmer!” erau doua dintre textele imperios necesare pentru a supravietui in conditii optime pe Litoral. Cum de numai atit? Poate pentru ca exprimau, fara echivoc, intentia celui care le formula, de a schimba sau de a fute. Detalii suplimentare puteai sa dai numai pentru a incerca sa convingi, altfel, textele respective erau suficiente, impamintenite fiind in glia stramoseasca, dar si-n mentalitatea turistilor.

Asa ca, daca plecai la schimbat marci, o foloseai pe prima, daca ti se facea de frichi-frichi, o foloseai pe a doua. La prima, dupa ce primeai acceptul tranzactiei prin intermediul intrebarii „wie viel?”  incepea tocmeala si schimbul de bancnote. Apoi, cu ele, plecai in cautarea polonezilor sau negroteilor, doritori de marci, guldeni sau dolari si pe care-i gaseam tolaniti pe iarba, la umbra, prin spatele anumitor hoteluri. Ca aia ce draci sa mai bronzeze? Pe polonezi ii gaseam in campinguri, ca atit isi permiteau. De exemplu cel de la Scoica, in Jupiter, care colcaia de polonezi si poloneze. E si uite asa, plus valoarea acestor schimburi „ilegale” ne asigura un trai decent … spre opulent. E foarte adevarat ca in limbaj comunist aceste schimburi se intitulau „bisnita”. Asta pentru ca legala era numai bisnita savirsita de stat. Aia se numea „schimb valutar”. Dar sa nu va imaginati ca statul profita de pe urma acestui schmb valutar ilegal, in cazul in care eram gasiti cu valuta in buzunar. Nicidecum. Uneltele de tortura, alea cu ochi albastrii, vatafii, de, aveau grija ca ceea ce luau de la noi sa ramina la ei.

Evident ca operatiunea comporta si-un risc, deloc de neglijat. Dar de cite ori ne invitau „prietenii” la Militia Neptun, nu stiu cum se intimpla ca ne lasau liberi a doua zi, dar fara valuta gasita asupra noastra si fara proces verbal. Dar de, ei erau aparatorii legii, cu drepturi depline in a o incalca. Afacerile aveau sa se termine intr-o buna zi, dupa principiul, „ce are un inceput, are si un sfirsit”.

O saptamina intreaga ne asteptasera „vatafii” la iesirea din Intim, viitorul Raimbow, in Neptun, si ne condusesera elegant cu girofaruri la sectie pentru declaratii. Cauza era una idioata, ca si noi, dealtfel. Venisem pe litoral fara nici un act de identitate. Sticletii ne placeau, ba chiar ne imprietenisem, ca-si luau si ei cite un douazeci de marci de la noi, si ne strigam pe nume, dar tineau mortis sa ne verifice actele, pentru a arata ca au activitate si pentru a-si spori veniturile de cacat. Sigur ca aveam si noi povestea pregatita. „Primeam periodic bani de la parinti care veneau la fiecare sfirsit de saptamina in delegatii pe Litoral”. Cum spuneam, in ultima saptamina, noi nestiind ca-i ultima, am tot dat declaratii si-am tot dormit prin birouri, de incepusem sa ne intrebam de ce mai dam bani pe hotel. Dar de timpiti ce eram, ziua urmatoare, minati de ‘al de sus sau poate de ‘al de jos, tot in Intim ne duceam sa ne dansam si sa ne gagicarim.

Tocmai dansam cu una. „Papa? Te cauta cineva la intrare”. „Ce, ai uitat ca eu sunt ala? Si care „cineva”, bah? Voiai sa spui, militia si nu-ti gaseai cuvintele-n mortii ma-tii de nenorocit?” Asta era servitorul de la intrare, care avea boala pe noi din cauza de gagici. O pocitanie care din profil aducea putin cu Dracu si din fata cu tac-su. Ma duc totusi, ca oricum n-aveam alta alternativa si nici alta iesire. Numai ca de data asta, in holul de la intrare erau nu mai putin de noua sticleti. Baietii impinsesera ridicolul la extrem, ca altfel si-ar fi pierdut atributul de ridicoli. Andi si Ovi purtau deja bratarile la miini. Imi ataseaza tovarasii si mie o pereche si ne scoate pe toti trei din discoteca ca pe niste criminali in serie. Toata discoteca ramasese consternata, numai servitorul ridea multumit ca ne daduse-n primire. Cu ce? Cu nimic, practic. Un informator jegos, care avea sa regrete rinjetul ala idiot de curva proasta cu dinti stricati.

Intre timp suntem dusi la acelasi „hotel” unde innoptasem toata saptamina. Am incercat noi sa aflam ce se intimpla, dar in afara de un „nimic, bah, e doar rutina” linistitor, n-am primit alt raspuns. Noi cam stiam, de la alti colegi de „facultate”, ce va urma, asa ca in loc sa dormim pe mese, ne-am pregatit textul declaratiei. Stiam ca vor incerca sa ne bage pe git fel de fel de nenorociri nerezolvate, asa ca am cazut de acord asupra pozitiei pe care-o vom lua, indiferent de „tratament”. A doua zi au inceput interogatoriile si bineinteles ca au inceput cu vrajeli de genul „bah, ailalti au recunoscut” si-mi punea o lista-n fata de mi se facea parul maciuca doar parcurgind-o. Pina la urma s-au lamurit ca n-o sa le inghitim cacaturile pe care, din impotenta mentala si profesionala, nu fusesera in stare sa le rezolve. Asa ca, aduc o dubita si ne trimit pachet la Constanta. Acolo asteptam pret de multe ore intr-o sala de asteptare, unde era un dute-vino ca-n gara. Ne-au adus de mincare, ieseam la fumat, dar drumu’ nu ne-au dat si nici nu ne-au spus ce asteptam sau pe cine. Comportamentul lor civilizat ne-a umplut de mirare, nereusind sa-i intelegem rostul. Asta pina s-a lasat seara si-n cadru usii au aparut parintii.

Trec peste morala incasata si ajungem in Bucuresti cu interdictie pe litoral pentru un an de zile. Ovi, care nu prea avea treaba cu parintii, a luat trenul a doua zi si s-a dus sa-l bata pe servitor. Noi l-am urmat dupa o saptamina.

In Intim am mai intrat numai o data si atunci i-am tras-o servitorului de l-am dezmembrat si lecuit de turnatorii. Aia din discoteca ramasesera cracanati cind ne-au vazut. Din reputatia de criminalii notorii pe care-i vazusera, personal, iesind incatusati, cu o saptamina mai devreme, nu mai ramasese nici o umbra. Ba mai mult, acum ne banuiau ca fiind copiii nomenclaturistilor din Neptun sau a securistilor din garda lor.

Va urma

Povesti nemuritoare. Oare? (5)

Litoralul anilor ’70 a fost cam tot ce nu-si doreste un parinte pentru copilul lui. Cum oi fi reusit sa scap intreg din iuresul acelor vremuri, nu stiu si nici ca-mi pasa, ca doar n-am fost singurul, dar privind in urma, imi cam dau seama ca daca fi-meu mi-ar facut, ceea ce le facusem eu alor mei, atunci, as fi fost mincat. Dar pe de alta parte, parca-mi pare rau ca nu a avut si el tineretea noastra, a alora care o ardeam zilnic prin baruri si discoteci. Dar fara doar si poate ca ma refer strict la distractii, nu si la…

… atunci, pe la inceputurile ’70-ilor, ajunsi la capatul rabdarilor cu Militia din Mangalia Nord, care ne haituia cam cum haituieste Tiriac, mistretii,  am hotarit sa ne relocam, mai la Nord, spre Delta, dar nu ca sa-i numaram Dunarii stiucile, ca nu de alea ne ardea noua, ci de „stiucile” bipede din Mamaia, cea mai Copacabana romaneasca la acea data si probabil ca si la data actuala.

Limba asta de pamint, numita Mamaia, o splendoare naturala intre Marea Neagra si Siutghiol, era la fel de bintuita de straini, ca si Mangalia Nord. Singurul ei dezavantaj era vecinatatea Constantei. Si nu atit a Constantei, cit mai ales a constantenilor. Nu ca aia ar fi avut trei capete si opt picioare, dar erau gasti care monopolizau unele zone si unde nu prea era loc de-ntors. Probabil, desi nu mi-a spus-o nimeni, si ei erau deranjati de stolul de lacuste bucurestene venit la imperecheri valutare.

Deci, cum spuneam, patrundem in Mamaia. Fiind deja seara, ne-am cazat la un hotelas à côté de Perla care era ochi. Mincam pe fuga la un restaurant din apropiere si intram in Black & White care era la citiva pasi. E si cum intram, asa si iesim pen’ca discoteca era goala, pusca. „Bai, la astia si discotecile fac nudism?” zic si-o tundem la Piccadilly. Discoteca asta, mai fitoasa, se afla pe partea cu Siutghiolul si urcai mai multe trepte pentru a da nas in nas cu intrarea. Intram. Buluc de lume si ce era mai placut ochiului, buluc si de fete. Multe neica, parca se iesise de la Tricodava, din schimbul de dupamiaza. Totusi, spre deosebire de Tricodava, astea erau paralizante, ca ne uitam c-o disperare vadita si in toate directiile, cam cum se uita puradeii cind se pierd de parinti.

Ajungem cu greutate la bar si ne comandam traditionalul rom-cola. Mesele fiind ticsite, am rezemat si noi barul. In fine, iau bautura, o pup si ma-ntorc sa analizez optiunile. Ca, acum, sa ne intelegem, eram noi in calduri, dar nu haleam orice pocnitoare care freca dusumele prin vest. Dar chiar cind ma intorc, o tipeza, incercind sa ajunga la bar, mi-o trage direct in cot. Evident ca paharul, a cazut, s-a facut zdrente, iar bautura din el a zburat, impodobindu-mi intr-un mod psihedelic bunatate de camasa. Ferindu-mi, din reflex, panatalonii, i-am tras un bumb, lui Ovi, care luat prin surprindere si-a transferat si el bautura pe tricou. Gacica, cu bun simt, zice, „Oh, disculpe, lo siento!. Perdon!” Pina la urma am pardonat-o, ca ce era sa facem, dar am profitat pentru a intra in vorba cu ea. Tipa era „Made in Spain” si mai avea trei colege care o asteptau la o masa, la care ne-a invitat si pe noi, probabil compensatoriu.

Si uite asa ne-am tras partenere. Uitasem sa mentionez ca fetele erau deja luate, dar nu de altii, ci de apa. Nu manga, dar bine dispuse. Dispuse sa accepte orice si oricite gesturi care puteau asigura placeri corporale. Asta ne-am dat seama din miscari, pentru ca de inteles,  ne intelegeam in mai multe limbi aproximative. De fapt ce era la gura noastra, ai fi zis ca-i Uniunea Europeana.

Asa ca dansul a constituit doar un preludiu la ce avea sa urmeze, intucit fermoarele stateau sa plesneasca. Pe noi, ca ale lor o luasera serios la vale. Si din cauza fierbintelilor, dupa vreo doua ore am sters-o din discoteca.  Dar intrucit ele nu concepeau decit paturile care le erau familiare, am fost nevoiti sa le acceptam pe ale lor. Si sa nu uit, a patra tipa se cuplase, pina la urma, cu un alt roman din discoteca, cu care a si disparut putin inaintea noastra.

Paragraful urmator il sar pentru a nu provoca orgasme spontane.

Si acum urmeaza adevaratul dezmat. A doua zi, pe la prinz, cind coborim de la „Grupul Baccara” ( a propos, pe una chiar o chema Maria si semana putin cu cine avea sa fie peste citiva ani, Maria Mendiola), ne trezim cu militia la usa hotelului. In fine, ne invita in masini si ne duc la hotel sa ne luam bagajul. Draguti! Apoi ne duc la un alt hotel unde aveau ei hogeacuri inchiriate si un d-ala cu stele pe umar incepe a ne descoase. Ca cine erau alea si ce afaceri aveam cu ele?

De ce le-o fi casunat pe noi, nu stiu, ca romanii doar cu asta se ocupau, dar, probabil, ca nu noi eram cei vizati, ci ele. Sau si ele si noi. Nu stiu si nici n-am aflat, dar e sigur ca militiile astea vorbesc intre ele, ca stiau cu lux de amanunte toate locurile si localurile prin care fusesem de la intrarea in Mamaia. De fapt, cind am iesit din discoteca cu matadoarele agatate de noi, am vazut noi o gramada de curcani, dar credeam ca sunt acolo sa mentina ordinea si disciplina si sa prinda suti de buzunare. Da de unde! Ei venisera sa ne umfle sau sa ne urmareasca, fara sa intervina ca sa nu dea de banuit ibericelor. Asa ca ne-au asteptat toata noaptea, ca pitigoii, sa ne terminam programul.

In sfirsit, dupa multe declaratii in care cuvintul „fut” a fost cel mai des pronuntat, si-au dat seama ca noi eram veniti la babardeli, nu la spionaje sau stiu eu ce alte fantasme le trecusera lor prin capsorul ala mic si gol. Si ca serviciul sa fie complet, ne-au luat declaratii, ca valuta n-aveam la noi, dupa care ne-au depus la hotelul unde aveam camera inchiriata. Se cheama ca avusesera activitate timp de doua zile.

De felul in care s-au uitat receptionerii, valetii si cameristele la noi, n-are rost sa mai amintesc. Eram proscrisi si stigmatizati pe tot restul séjour-ului si de aceea l-am scurtat si ne-am ritornerat la militienii nostri din Neptun.

Va urma