Tango!

Sa nu uitam nicicind,
Sa iubim globalistii,
Ei sunt pe-acest Pamint,
Un simbol al rastristii.
Nu este-adevarat,
Ca sunt boli trecatoare,
Mirosul de cacat,
Niciodata nu moare.

Bogardo! Ce vremuri! Ce slagare! Ce tango!

Va mai aduceti aminte cind spuneam ca extremismul globalist incearca-n disperare distrugerea identitatilor nationale? Ei bine, liberalismul actual, o combinatie de marxism, fascism, colonialism, imperialism si dracu sa-l ia, isi doreste, asa cum am mai spus-o, sa transforme popoarele care pun botul, intr-un amalgam amorf, docil, dobitoc, dar productiv. Iar UE este cel mai elocvent exemplu.

Iar dincolo de girla a existat si un Justin Trudeau, fiul lui Fidel si-al coardei de ma-sa, care era deosebit de apreciat de Schwab, nenorocitul cu cap de testoasa, unul din parintii sociopati ai acestui curent pandemic. Ei bine, acel Justin, file de poveste, era apreciat, nu pentru capacitatile lui intelectuale, ci pentru zelul cu care se straduia sa implementeze radierea identitatii Canadei. Si uite unde s-a ajuns! Am sa fac un rezumat, al clipului de mai jos, pentru cei care nu miriie limba de cacat a meridianului zero.

Ben, fiul fostului premier canadian, Mulroney (conservator), are, ca tot omul, un podcast, prin care-i informeaza pe canadieni ceea ce media liberala refuza sa faca. Iar de aceasta data e vorba de Imnul Canadei. Dupa cum se poate vedea, acum citeva zile, in fata la City Hall, a avut loc ridicarea Drapelului Palestinei, tara pe care imbecilul de Carney, actualul PM (liberal), a recunoscut-o, desi tara nu exista si mai mult decit atit, conform legii, o astfel de recunoastere se face cind anumite conditii sunt indeplinite, ceea ce nu s-a intimplat, inca. Dar jigodiile extremiste, neavind curajul sa blameze, plenar, Israelul, dau cu manta, recunoscind Palestina.

Bun, deci aia ridica steagul pe catargul amplasat in mijlocul pietei si un canadian vine cu o boxa la care pune imnul Canadei. In acel moment, politia apare din asfalt, din iarba verde, oprindu-i omului statia, sub pretext ca era un act ostentativ care-i ofensa pe … pizda ma-sii. Dar oare pe cine putea ofensa acel imn, ca doar erau in Canada, nu in Palestina. Iar imnul Canadei ar trebui sa fie si imnul palestinienilor refugiati in tara frunzei liberal-marxiste. Si de aceea, in mod firesc, Ben se intreaba si ma intreb si eu, cu ce drept a facut politia acest abuz si mai ales, cine i-a pus sa-l faca?

Vreau sa amintesc si sa informez ca sunt impotriva genocidului din Gaza, dar acest comportament anti-canadian, al liberalilor, este dezgustator si periculos. Cu toate astea, actualul popor canadez, care, dupa cum spunea poponarul Trudeau, „Canada is a country with no core identity” adica o tara fara o identitate centrala sau fara o identitate anume, voteaza in continuare liberalismul-nazist al globalismului multilateral criminal. Bravo lor! Idiotii!

Asa ca, dragi romani din Romania, ascultati-va imnul national si urmati-i indemnul, daca vreti sa mai aveti o Romanie. Vad ca pina si bulgarii fac ceva, numai romanii, nu. Si daca nu, somn usor, vise placute si Barosanu sa v-ajute! Pentru ca treji, veti trai un cosmar, sub cizma extremismului la putere. Faceti cum va taie capul sau foamea, fredonindu-l pe Bogardo. Dar pe mine sa nu va mai bazati la alegeri, ca n-am ajuns vreun Don Quixote, sa ma lupt cu morile de vint.

Panna mea si Of inimioara!

Panna cotta e un dolce italiano. Deci, traditional vorbind, reteta e cu vanilii, zaharuri, fructe si gelatina. Asta nu inseamna ca eu trebuia sa ma supun traditiei peninsulare, mai ales ca aveam unele ginduri ascunse care nu s-ar fi pupat cu zaharul si vanilia. Asa ca, de aceasta data, am facut o gelatina dintr-un piure de mazare, garnisit cu ceva carne de king crab si o crema din smintina cu coaja de lamiie si marar. Incercati si n-o sa va para rau. Piureul l-am facut cu unt, challots (o ceapa mica, ovala si care are o savoare si de ceapa si de usturoi), chiken stock. Dupa ce a fiert mazarea, adica fo 10 minute, ca era din aia congelata, am bagat compozitia in blender sa o zapaceasca, cum numai el stie s-o faca. Dupa care din nou pe foc impreuna cu cooking cream 15%, lapte, sare, piper. Si la final, i-am aplicat piureului, care arata mai mult a sos, tratamentul cu gelatina. Si asa, gelatinat, l-am turnat in pahare de vermuth. Iar dupa fo trei ore, la racoare, i-am pus, mot, citeva fisii de crab si o lingurita din smintina frecata.

Apoi, ca doar nu mincam o singura data pe zi, am luat o caserola cu inimi de pasare. Aveau si de rata, dar sotia strimba din … colesterol cind aude de rata. Si uite asa am facut, cred, o tocanita, care a iesit foarte gustoasa spre surprinderea generala, intrucit era o aventura noua. Dar pentru ca aveam si ceva bacon, am scos inimioarele din tocanita si le-am bagat, impreuna cu bacon-ul, deja fript, pe niste bete pentru frigarui. Sosul l-am pus separat, ca daca trinteam tocanita-n farfurie, ar fi aratat ca si cum ar mai fi fost mincata odata. Si chiar nu se facea sa-i prezint sotiei o mincare mincata in prealabil. Sau … ma rog … cam asa ceva. E si in final am asortat „frigaruile” cu un tzatziki racoritor, afundat intr-un foietaj.